Trăim intr-un orăşel unde calea ferată curge în Dunăre…
Mai departe nu am unde să mă duc…
Mă sufoc. Nu mai ştiu cine sunt.
C. munceşte din greu, pe unde apucă, la un patron care are magazin şi cizmărie si ii trebuie echipament de protectie.
Eu mă duc la primar şi îi cer să ne ajute. Murim de foame. Ne înscrie la cantina săracilor. Sunt la limita rezistenţei psihice.
Nopţile trec cu greu, dimineţile noastre încep la trei dimineaţa cu planuri şi cuvinte fără acoperire, doar speranţe deşarte..
……………………….
E noapte, e ora două. Nu pot dormi. E luna mai şi teii din oraş miros ameţitor…
Mă ridic din pat şi mă aşez la masa pe care stă televizorul pornit. E doar o imagine şi melodii…
E liniştitor…
Iau multe foi de caiet, un pix şi încep să scriu povestea vieţii mele…O trimit la o emisiune tv.
……………………………
Mergem să” facem emisiunea cu viaţa noastră”… şi să ne luăm maşina de spălat, premiul meu, primul meu premiu atât de mare!
Emisiunea este o descărcare pentru mine. Spun aproape tot…
Lumea mă opreşte pe stradă să mă felicite şi mă încurajează să lupt mai departe.
Mă simt bogată sufleteşte.
Mi-am recăpătat, în mare măsură, respectul faţă de mine în emisiunea aceea.
Realizez că sunt vie!
Aşa cum prietenul din copilărie mă sfătuise să mă duc la dezintoxicarea medicamentoasă, acum am întrezărit calea spre propria mea identitate.
Aproape, aproape de Ardealul meu, într-un oraş de munte, dau din nou examen la facultate. Iau la Jurnalism, la fără taxă!
În orăşelul de pe malul Dunării, toată lumea ştie că „nevasta cizmarului” a luat la facultate!
Plec… să îmi găsesc numele pierdut!
